Voi merge la vot în ciuda ofertei

„Crezi că ne vom mai schimba vreodată, noi ca țară?”

E o întrebare pe care o primesc tot mai des de la oameni care îmi urmăresc munca. Tuturor le răspund același lucru: Da.

Și tot aproape de fiecare dată primesc un „dar”: „Dar uite că ne schimbăm prea lent”, „Dar uite că acolo nu ne-am schimbat”, „Dar uite că autostrăzile”, „Dar uite că educația”. Avem acest „dar” perfect normal în minte, „dar”-ul celor pe care nu le avem. Însă nu trebuie niciodată să lăsăm acest  „dar”  să ne împiedice să fim recunoscători pentru ce avem în țara asta.

Ce avem? Avem cel mai de preț lucru pe care spiritul omului îl poate visa: libertatea. Înțeleg că libertatea luată pe stomacul gol provoacă dureri, dar cred că tot e de un milion de ori mai bine decât să ai burta plină, dar să flămânzești după libertate.

În urmă cu ceva ani, am fost să filmez în Vietnam, unde o româncă încerca să elibereze urși din așa-numitele „ferme de fiere”.  Erau niște locuri odioase. În medicina tradițională chinezească se crede că fierea ursului ar ajuta la creșterea potenței bărbaților. Așa că, niște bărbați dezumflați la minte au găsit o metodă barbară ca să extragă lichidul biliar de la aceste animale. Pe tot cuprinsul Chinei și al țărilor din jur au apărut aceste lagăre de urși, unde fiecare animal era ținut cu anii într-o cușcă în care nu se putea ridica, nu se putea întoarce. Uneori era atât de strâmtă, încât nici măcar nu-și putea mișca membrele. În burtă, printr-o intervenție chirurgicală rudimentară, ursul avea înfipt un furtun. Prin acel furtun se scurgea zile în șir lichidul biliar care era colectat pentru a fi vândut pe bani mulți.

Ursul, aflat în cea mai cruntă captivitate, era însă hrănit bine. I se dădea mâncare multă pentru a produce cât mai mult lichid biliar. Asta înseamnă să ai burta plină, dar să flămânzești după libertate.

România, oricâte păcate ar avea, nu este acea cușcă. Deocamdată. Dacă ne e foame, avem libertatea de a ne căuta un alt loc unde să nu ne mai fie foame. Avem inclusiv libertatea să strigăm la cei care ne flămânzesc. Să mergem să le dăm cu ștampila de vot în cap.

Am citit de curând cartea de memorii a lui Aleksei Navalnîi și am avut revelația că există o țară unde e mai rău decât într-o fermă de fiere. Unde nu numai că ești în cușcă, dar mai și mori de foame, căci banii de mâncare i-a furat stăpânul ca să-i dea pe băutură. Astăzi Rusia, fosta țară a marelui urs, cea mai mare țară din lume, este și cea mai strâmtă țară pentru spiritul omului liber.

Navalnîi a fost un activist politic care făcea și o muncă extraordinară de jurnalist. Nu a mai apucat să publice ultima investigație, că a fost arestat și băgat în închisoare. Au publicat-o colegii lui. Acolo se vorbea despre cum Putin și-a construit un palat de 17.000 de metri pătrați în valoare de 1 miliard de dolari, bani din șpagă. Nu s-a schimbat nimic în Rusia după publicare. În schimb Navalnîi, autorul anchetei,  a murit în închisoare. A fost ucis, arată unele documente ajunse în presă. Aceasta este Rusia, o uriașă fermă de fiere.

În România nu curge lapte și miere, dar nu e nici fiere. Însă ar putea fi. Trăim în țara asta ca și cum nimic nu ne-ar putea aduce înapoi dictatura din înainte de 1989. Dar dacă suntem la un pas de prăpastie? Adevărul e că, atunci când clamăm sus și tare că România nu se schimbă și nu înaintăm, nu avem în minte că mai există și varianta să ne schimbăm și să ne întoarcem într-un punct critic.

Asta se poate întâmpla dacă numărul celor care votează cu mintea e mai mic decât al celor care votează cu stomacul. Iar stomacul nu va fi niciodată în măsură să discearnă dacă nu cumva un politician care îți promite lapte și miere, e, de fapt, pe cale să îți aducă fiere.

Mergeți la toate cele trei rânduri de alegeri. Poate nu aveți cu cine vota, dar bucurați-vă de un drept pentru care unii ca Navalnîi au murit.