Nu știu de ce, dar, dintre toate popoarele lumii, noi, românii, suntem unici când ne alegem locul vacanței pe care îl căutăm în funcție de un atribut turistic inedit: „frecventabilitate românească scăzută”. Nu cât de fin e nisipul ne interesează, nu cât de limpede e apa mării, nu cât de bună e mâncarea. Ne interesează cât de mulți români vin acolo. Cu cât mai puțini, cu atât mai bine.
-Mergi în concediu în Thasos? Văleu, vezi că e plin de români acolo”.
Suntem națiunea cu un sport național original: fuga-de-ceilalți.
-Dacă chiar trebuie să te duci în Thasos, vezi să nu ajungi pe plaja x. S-a stricat: au aflat și alți români de ea, s-a umplut de ei acolo!
Când sunt în Grecia, multora nu le place să își audă limba maternă vorbită lângă ei, pe plajă sau la restaurant. Ne irită celălalt român. Însă, dacă noi ne detestăm, lasă că ne iubesc grecii. Ne iubesc sincer. Acum șapte ani am făcut un reportaj despre turismul de pe această insulă. Am vorbit cu mai mulți localnici. Toți mi-au spus același lucru: românii sunt cei mai buni turiști ai lor. Îi consideră cei mai civilizați, cei mai liniștiți și, mai ales, cei mai generoși. Se pare că suntem extrem de consecvenți în a continua o tradiție balcanică ce curge în sângele ambelor popoare: bacșișul. Grecii au observat că, fără să punem capac un zece la sută la nota de plată, nu ne ridicăm de la masă nici fierți.
În urmă cu două-trei decenii, majoritatea turiștilor din Thasos erau încă cei din țările vestice, până să înceapă să apară românii. Mai întâi câteva sute de mașini, apoi câteva mii, până s-a spart conducta de români și le-am înfundat grecilor punctele de frontieră. În fiecare an cei din Thasos au trebuit să își tot cumpere câte un vapor în plus, că nu le mai încăpeau românii pe ele, oricât de dese curse făceau și oricât de bine le aranjau mașinile, uneori pe trei nivele și cu spațiu de câțiva centimetri între ele.
Locul turiștilor din țările vestice a fost luat de ai noștri. Pentru mulți greci această înlocuire de naționalități în rândul clienților lor chiar a fost o binecuvântare. Scriu acest text din Thasos, după o seară în care la campionatul european de fotbal Anglia a bătut Olanda. Dintre cei 20 de oameni care s-au uitat la meci, Nikos, gazda noastră, era singurul care ținea cu Olanda și doar pentru că dacă băteau batavii, însemna că pierd englezii. Îi place să vadă englezi suferind pentru că pe el turiștii englezi l-au făcut să sufere mult ca antreprenor în turism. La început nu avea de ales, trebuia să îi primească pentru că trebuia să trăiască, dar de când au venit românii, și-a rezervat dreptul să refuze orice turist din Marea Britanie.
–Every time I had trouble with them! After they drink three bears and then troubles start! They start fighting and shouting”, ne spune adăugând printre cuvânte un fel de „ț”, de parcă engleza l-ar pișca de vârful limbii .
-They drank beers? We, Romanians, never do something like this, îi spun și sorb dintr-o bere.
Râde cu poftă lăsând să i se vadă o proteză nefiresc de albă care a început să i se înnegrească la gingii. Nu îi spun că știu eu niște români de prin Vaslui. Dacă i-ar primi în gazdă, s-ar sui de groază în măslinul ăla mare din curtea lui.
Dar așa, pentru grecul Nikos lucrurile rămân clare: „Romanians are good, English are bad”. O generalizare grosolană, dar așa sunt grecii din Thasos: deși sunt înconjurați de o mare cu un milion de nuanțe, când e vorba de oameni, insularilor nu prea le plac nuanțele. Ori e alb, ori e negru.
Așadar, cea mai mare parte dintre grecii din Thasos iubesc românii, dar românii care ajung în Thasos nu îi sufără pe români pe care îi găsesc în Thasos. Și totuși ce îi alungă pe mulți români din Thasos, pe mine m-a atras. M-a atras tocmai un grup de români pe care i-am întâlnit prima oară aici în urmă cu trei ani și pentru care am ajuns să vin trei ani la rând în curtea grecului Nikos. Doar ca să îi întâlnesc pe ei.
Când am ajuns prima dată în Thasos, în urmă cu vreo 11 ani, am descoperit o insulă prea aglomerată pentru gustul meu și cam jegoasă. Am zis că nu am de ce să mai calc vreodată pe aici. Dar la invitația unui coleg de breaslă am revenit câțiva ani mai apoi. Așa am cunoscut în curtea grecului Nikos un grup de români extraordinar de mișto, genul de oameni cu care îți face plăcere să vorbești toate nimicurile pământului și să nu te mai saturi să tot vorbești cu ei. Sunt o gașcă de vreo 25 de români care vin aici an de an. Avem profesii diferite și nu pare să ne lege altceva decât curtea grecului Nikos.
Și iată-mă scriind acest text pe fâșia de nisip din Thasos a lui Nikos, cu laptopul în brațe întins pe spate pe un șezlong, prea înclinat după gustul meu, dar mi se pare mie că scriitorul din mine ar fi mai inspirat așa, stând la mal, cu urechile umplute de cârâitul cicadelor cățărate în dudul de deasupra mea la care se adaugă pleoscăitul și lipăitul valurilor care tot vin liniștite la mal. Câr-câr-câr-pleosc-liip-liip.
Nikos e un grec octogenar, zvelt ca un flăcăiaș, tot timpul du-te-vino prin curte, ba să măture aleile de marmură murdărite de nisip de turiști, ba aducând lenjerie curată la camere, ba vânzând la dugheana din fundul curții, de pe plajă. De fapt, cu această coșmelie și-a început afacerea în anii 70. A cumpărat o livadă de măslini pe malul mării, unii arbori având vreo 500 de ani, plantați cam când era Ștefan cel Mare mic copil.
Aici a ridicat Nikos o baracă pe post de discotecă. Îi plăcea muzica așa că a început să țină seara petreceri pentru tinerii turiști rătăciți prin Skala Rachionou, pe atunci încă mai mult un port pescăresc decât o stațiune turistică. Muzica îi clătea lui Nikos inima și timpanele în fiecare zi, așa cum albastrul Mediteranei îi clătea inima și ochii.
Apoi discoteca a dat semne de deces când tinerii zvăpăiați ai anilor 70 au început să devină peste ani părinți responsabili. Așa că a dat muzica mai încet și s-a reprofilat, a început să contruiască spații de cazare pentru familiști. Mai întâi a ridicat o clădire cu cinci camere. Apoi încă una și încă una. Condițiile din interior sunt de toată jena acum, dar grădina e fabuloasă așa că Nikos nu prea își bate capul și face doar investiții minime. Totuși turiștii sunt atât de consecvenți în a reveni la el că aproape toate camerele lui sunt rezevate de cu un an înainte. Are o familie de români care 18 ani la rând, în fiecare vară, și-au făcut câte o poză în același loc de pe plaja lui. În prima poză copilul lor avea doar câteva luni. În ultima, acesta tocmai sărbătorise majoratul.
Gândindu-mă la prima mea experiență în Thasos și apoi la cea din ultimii ani, pe aceeași insulă, îmi dau seama că Thasosul poate fi un loc execrabil, murdar și aglomerat. Sau paote fi o bucată de Rai ca fâșia de plajă de sub dudul lui Nikos. Uneori nu trebuie să schimbi insula pe care îți faci vacanța, ci doar curtea unde ai nimerit.
Dar oare nu așa este și România? Căci da, România poate fi o țară îngrozitoare și sufocantă, dar poate fi și un loc bun în care să îți găsești pacea și fericirea. Depinde de tine pe ce țărm ești și cum ai ajuns acolo, că ai debarcat ca un explorator pasionat sau că ai eșuat ca o epavă. Caz în care ar fi suficient să schimbi țărmul, nu neapărat și insula.
