Pe holurile spitalului de oftalmologie e aglomerație mare. Spitalul de ochi e ca un autobuz cu navetiști atârnând pe scări. E plin ochi.
Căldura mare lucește pe fețele pacienților. Fețe slinoase, cămăși transpirate, oameni în picioare, oameni pe scaune, oameni buluc la intrare. Printre cei care așteaptă nu ai cum să nu remarci încă din primele clipe o femeie cu o față atât de umflată și de vânătă că te miri cum de mai stă de una singură pe scaun și nu zace inconștientă pe o targă.
Ochiul drept nu și-l mai poate ține deschis, de la o lovitură pleoapele s-au umflat până s-au unit deasupra globului ocular suspectat acum de medicii că e afectat și el. Și celălalt ochi este lovit și umflat, dar nu atât de tare, așa că femeia reușește să vadă cu el printr-o deschizătură mică a pleoapelor. Din când în când, cu o mișcare scurtă din cap, își mai îndreaptă ochiul funcțional către un pacient sau către un altul, către ușa cabinetului, către bonul de ordine cu nr. 001 pe care îl ține în mână, sau către cei doi vârstnici de lângă ea cu care a venit însoțită. Nu ai cum să nu remarci la bătrân pălăria rotundă negră, și mare cât o roată, iar la bătrâna salba de la gât care probabil trebuia să fie din monezi de aur. Numai că bijutierul care le-a bătut, din economie de material, le-a făcut atât de subțiri, că zici că sunt niște chipsuri de cartofi, nu niște monezi. Sunt părinții pacientei. Toți trei așteaptă în liniște în fața cabinetului să fie chemați înăuntru. Iese un pacient și un altul, un bărbat, dă să intre în cabinet:
– Dar de ce intri? Eu când mai intru? Ce, dacă sunt țigancă, gata, nu mai intru? îi zice femeia lovită bărbatului rămas în pragul ușii cu clanța în mână. Din voce îți dai seama că e mult mai tânără decât pare.
Omul îi bagă sub nas un bon de ordine: „97”.
-Uite, e rândul meu!, i-o trântește și intră trântind și ușa după el.
Femeia rămâne privind la bucata ei de hârtie din mână pe care scrie 001 și pare bulversată. Presupun că nu știe carte și îi explic:
-Numărătoarea bonurilor e până la 100 și apoi o ia de la zero. Omul avea 97, tu ai 1. Deci mai sunt patru oameni înaintea ta. O cercetez atent și îmi dau seama că fața ei nu pare să fi încasat o singură lovitură. Asta nu e o împiedicare pe scări, ci box în toată regula. Așa că o întreb direct:
-Cine te-a bătut?
-Bărbatul, îmi răspunde imediat, fără să pară câtuși de puțin deranjată de întrebare.
-Și ai anunțat poliția?
-Nuuu, cum să le zic? se miră ea și bătrâna de lângă vine cu completări:
-La noi așa e legea, bărbatul are voie!
-Cum adică așa e legea? mă arăt nedumerit
-Așa e legea țigănească, bărbatul are voie să își bată soția dacă n-a fost cuminte, oftează femeia de parcă ar vorbi despre o boală gravă. Și, iată, chiar e o boală care te aduce la spital.
-O fi ea așa legea țigănească, dar dacă te bagă în spital, poți oricând trece pe legea românească. Acum, că nu zici nimic la nimeni, bărbatul va înțelege că ce a făcut el nu se pedepsește și o să prindă și mai mult curaj. Și poate data viitoare nu se mai oprește la timp și te omoară în bătaie. Măcar așa, dacă ar veni azi un polițist la el și l-ar întreba de sănătate, poate i-ar veni mintea la cap.
-Am doi copii cu el, ce mai mănâncă ei dacă el se duce la bulău? Femeia mă țintește cu singurul ochi deschis, un verde-albastru ca o mare în soarele amiezii.
-E bogat, zice de sub pălărie bătrânul tată cu ochii acoperiți de uriașul bor.
-Și ce faci cu bogăția? se oțărăște la el nevastă-sa. Te caci pe ea de bogăție, dacă te omoară. Revolta ei mă nedumerește, doar e aceeași bătrână care spusese cu câteva secunde mai devreme resemnată: „Așa e legea țigănească, are voie să bată”.
Soția bătută a gândit așa: bărbatu-său a fost deja la pușcărie, dacă s-ar afla că nu s-a potolit și că face din nou prostii, cum ar fi că-și bate muierea, se teme că-l va vedea din nou la pușcărie. S-au luat când încă erau minori. După trei ani, aveau deja doi copii. De hrănit îi hrănea din ce aducea el acasă. Ea e fără pic de școală, nu a fost angajată niciodată ca mai toate femeile din satul ei de spoitori din Ialomița. Se baza pe el. El a început să dea de bani, umbla după fier vechi. A început să umble și după altele. A aflat că a înșelat-o. Dar a fost mult mai grav decât că a înșelat-o: într-o noapte a tăbărât pe o copilă de la ei din sat și a violat-o. Fata era minoră, a luat șapte ani de pușcărie. Dar nevasta a putut să ierte și să îl aștepte credincioasă șapte ani. Acum s-a întors acasă și a început să umble din nou după altele. De curând a aflat că îl înșală.
– Cu o româncă! adaugă furioasă de parcă asta e un fapt agravant: „Una e să mă înșeli, alta e să mă înșeli cu o româncă”.
-La noi, la spoitori, nu s-a pomenit niciodată așa ceva, mă lămurește maică-sa.
-Cum? Ca bărbatul să-și înșele soția?
-Nu, să și-o înșele cu o româncă!
Tânăra femeie a aflat de curând de infidelitatea soțului. Așa că, în urmă cu o zi, după ce se întorceau de la un chef cu mașina, ea i-a zis, de pe scaunul din dreapta, că știe de că o înșală cu românca aia.
El nu s-a rușinat. A tras liniștit de volan, a oprit mașina pe dreapta și a început să îi care pumni. I-a dat la față până a desfigurat-o.
– El umblă cu altele și tot el cu gura mare, comentează acum maică-sa de pe scaunul de pe holul spitalului.
Le spun că e esențial să anunțe totuși poliția. Îmi pun încrederea că o vor face totuși medicii care urmează să o consulte, așa cum știu că sunt obligați când la ei ajung victimele unor infracțiuni. La despărțire bătrâna îmi zice:
-Și tu ești de-al nostru!
-Adică cum?
-Ești țigan de-al nostru.
-De ce ziceți asta?
-Dacă nu erai țigan de-al nostru, nu ai fi vorbit atâta cu noi.
