Cum era să mă nasc poet

Într-o zi din anul 2000, pe când eram lăsat singur acasă și nesupravegheat, m-am gândit să fac o prostie. M-am gândit să mă fac scriitor.

M-am cățărat pe bibliotecă ca să dau jos monstrul de fier care hiberna acolo de ani de zile. Era o mașină de scris mare cât o servietă și grea ca o nicovală. Am pus-o pe pat, am suflat de pe ea pătura de praf care și-a luat zborul prin sufragerie creând impresia că mașina scotea fum și mi-am suflecat mânecile pornit să scriu o poezie.

Părinții mei cumpăraseră mașina în primii ani de după revoluție. Habar nu aveam de ce au adus-o. Erau anii 90, când românii, scăpați de dictatura comunistă, descoperiseră libertatea la modul general, iar asta implica inclusiv libertatea de a cumpăra orice, chiar dacă nu îți trebuia neapărat, și, mi ales, chiar dacă nici nu-ți permiteai cu adevărat.

În primele zile când a fost adusă în casă servieta-nicovală, i-am dat cu toți atenția cuvenită.  Era totuși un obiect interesant. În fața „tastaturii” era un ghem de brațe de metal, fiecare cu niște ștanțe metalice în capăt, care corespundeau unor litere, cifre și semne. Între coala de hârtie și aceste brațe era o bandă de tuș care, o dată lovită, imprima litera corespunzătoare pe coală. Am țăcănit la el toată familia, pe rând, adulți și copii, dar în curând mașina a fost parcată pe bibliotecă, la o înălțime considerabilă, cât să nu fie nici la îndemâna copiilor, dar nici a adulților. Și a început să zacă acolo cu anii.

Acolo era și când mie mi s-au terminat anii copilăriei și am intrat în adolescență. A fost o trecere abruptă, cu schimbări extreme. Dintr-un copil fără nicio preocupare intelectuală de niciun fel, care nu pusese niciodată mâna pe o carte, descoperisem la 15 ani, brusc, cititul. Și nu orice fel de citit, poezia. Și nu orice poezie, ci poezia postmodernistă. Versuri cu rimă albă, așa cum scriau noii mei super-eroi Nichita Stănescu și Pablo Neruda. În timpul unei ore, probabil de fizică sau mate, m-am pomenit că mâna mea începe de capul ei să scrie pe ultima pagină a caietului de clasă o poezie. Apoi într-o altă oră, am mai scris una. Deja credeam că sunt poet.

În acea zi, când am dat jos mașina de scris de pe bibliotecă, nu aveam nevoie neapărat de ea. Puteam foarte bine să continui să scriu de mână. Dar făcusem eu o deducție că postmoderniștii adevărați scriu la mașini de scris adevărate. Mașini moderne, post-moderne.

Mi-am prins în coadă părul pe care îl lăsasem de curând să crească, și mi-am pus pe ochi ochelarii „de vedere” a lui frate-miu, fără dioptrii și complet inutili, dar care, credeam eu, mă făceau să arăt mai mult a scriitor. M-am dus la oglindă și m-am uitat la mine din toate părțile. Era binișor, dar lipsea ceva. M-am dus la bucătărie, am luat dintr-un loc tainic o țigară pitită de părinți, și mi-am aprins-o în colțul gurii. M-am privit din nou. Eram mulțumit. Nu știam încă cât de bine o să îmi iasă mie să ajung un scriitor, dar aveam de gând să arăt al dracului de bine cu unul.

M-am întors la mașina de scris și am început să tastez:

„Plânsete-râse…”

Mașina, lăsată la ruginit cu anii, dădea rateuri. Literele ajungeau pe coala de hârtie, dar fără tuș. Se distingeau doar dacă te uitai dintr-o parte, în lumină, acolo unde brațele de metal mușcaseră sec din hârtie. Nici nu-mi începusem bine cariera și ea deja dădea rateuri. Mă chioram neajutorat la mecanismele de fier, încurcat și de fumul de țigară care-mi intra în ochi și mă făcea să dau câte o palmă aerului din față.

-Fi-ți-ar!

Cariera mea risca să fie mai scurtă decât timpul care îi ia țigării din gură să ardă. Mi-am amintit că în cotrobăielile mele curioase prin sertarele părinților, pe care le făceam încă de când eram un țânc, identificasem și o bandă de tuș pentru mașina de scris, luată ca rezervă  de părinți. Ca și mașina, și banda era nemișcată din loc cu anii, dar culoarea neagră de pe buricul degetului cu care o pipăisem indica că era încă vie. Am montat-o și m-am reapucat de scris:

„Plânsete-râsete-n în grădina botanică
iar copacii îngropați până la pântec erau palizi”…

Am continuat  să scriu vers după vers până am așternut câteva poezii, unele copiate pe caietele de clasă. M-am ridicat de pe scaun și am pus într-un plic versurile redactate la mașină, alături de o notă care încăpea pe un singur rând: „Mă numesc Alex Nedea, am 16 ani și acestea sunt poeziile mele”. Am lins marginile plicului ca să-l sigilez, am scris pe el adresa celui mai important săptămânal cultural de la acea vreme, România literară, și m-am dus să vâr scrisoarea albă în uriașa cutie din tablă roșie a oficiului poștal din apropiere.

Apoi a urmat așteptarea.

Mai era o săptămână până la apariția noului număr. Zilele treceau greu și eu petreceam timpul vizualizând cu ochii închiși prima pagină a României literare. Îmi imaginam cum poeziile mele erau acolo fix pe mijloc. Deasupra scria mare, negru pe alb: „DEBUT EXCEPȚIONAL!”. Și apoi, un pic mai mic, dar tot foarte vizibil: „Alex Nedea, un poet de mare viitor”. Apoi mă vedeam invitat la televizor, la Pro TV în prime-time, eram intervievat pe o canapea de Florin Călinescu. „În această seară Floooriiin Căăălinescu are un invitat special”, „Doamnelor și domnilor îl am alături pe copilul minune al poeziei românești”, mă vedeam înconjurat de lumini, de  camere de filmat, de oameni adunați în jurul meu să mă asculte, iar eu explicam, râdeam, dădeau autografe și promiteam la toată lumea să continui susținut munca mea magnifică.

Ziua apariției numărului a fost pentru mine adevăratul Bacalaureat. Mergeam cu un bolovan în stomac pe aleea care ducea la chioșcul de ziare din cartier. Prin gemulețul de termopan al vânzătorului am plătit ziarul, tot pe acolo omul mi-a pasat-o și eu, nerăbdător, am deschis-o chiar acolo. Vânzătorul, rămas aplecat în chioșc,  continua să se uite la mine prin ferestruică, mirat. Probabil nu mai văzuse un client atât de nerăbdător să citească un săptămânal cultural. Poeziile mele nu erau pe prima pagină, cum visam. Dar nu era nici pe a doua pagină. Nici pe a treia. Poeziile mele nu erau. Și nici eu nu mai eram în studiourile ProTV, nu mai eram înconjurat de lumini și de admiratori.

Și nici eu mai eram. Imaginația mea de 16 ani mă urcase atât de sus pe aripile poeziilor mele, iar acum mă prăbușeam de la o înălțime de nesuportat.

„Poate n-au primit scrisoarea încă. Poate săptămâna viitoare” am găsit eu în gând salvator care să mă ajute să mă târăsc de la chioșcul de ziare înapoi acasă.

În a două săptămână m-am întors la chioșcul de ziare cu speranțele înnoite și cu nerăbdarea intactă. Dar nu am găsit poeziile nicăieri.

„Poate săptămâna viitoare”…

După luni de tortură, m-am lăsat păgubaș. „Nu sunt bun”, mi-am zis și am lăsat-o moartă. Dar doar într-un fel. Căci m-am înverșunat să scriu. Nu să scriu poezii, dar să scriu la ziar. La mine în liceu exista un ziar pentru tineri care aveau nevoie de voluntari care să fie nu poeți, ci jurnaliști. Așa m-am apucat să fiu jurnalist. De data asta nu mai scriam despre lucruri nu din interiorul meu, ci din exterior. Nu despre mine, ci despre ceilalți. Și m-am îndrăgostit. Scriam despre lucruri mărunte, dar eram fericit să fiu un om mărunt care scrie lucruri mărunte.

Începusem să deschid cu mai multă plăcere o carte despre cum se scrie o știre, decât un volum de poezii. Curând versurile mi-au secat din inimă, despărțirea a fost definitivă și fără priviri înapoi. Știți că am folosit termenul „rimă albă” la începutul acestui text? Acum a fost pentru prima dată în ultimii 24 de ani când am folosit din nou termenul „rimă albă”.

Anii au trecut, am terminat Facultatea de Jurnalism, scriitura exersată în poezie m-a ajutat un pic în scrisul reportajelor, un gen publicistic pe care l-am folosit vreo 7 ani ca mai apoi să trec către  jurnalismul de investigație.

Scriu toate astea pentru că la începutul anului s-a întâmplat o minune. În a doua zi din an am venit la redacție, aveam de finalizat documentarea unei noi investigații. Tocmai împlinisem cinci ani de Recorder, cinci ani în care viața mea s-a schimbat complet. Au fost niște ani plini, în care am făcut zeci de investigații care au produs schimbări importante, au fost deschise dosare penale, s-au schimbat legi, s-au salvat destinele unor oameni striviți de șefii care aveau toată puterea în mână, au fost niște ani în care am simțit că și eu am contribuit la o lume un pic mai bună.

Și cum stăteam singur în redacție și cotrobăiam pe înserat după niște informații pe Google, îmi apare o reclamă care mă invita să caut într-o arhivă de ziare vechi. Era o bază de date digitală care a scanat milioane de pagini de ziare vechi și astăzi poți da un search în interiorul unui ziar din 1885, de exemplu. Cum o parte din ani am scris în redacții care nu urcau articolele și în online ( a existat o asemenea perioadă), m-am gândit că ar fi interesant să îmi găsesc articole de la începutul carierei.

Așa că mă duc în căsuța de căutare a platformei, scriu Alex Nedea și dau Enter. Îmi apare că ar fi o mențiune cu numele meu în anul 2000. Dar pe atunci nu eram jurnalist, eram doar un elev în primii ani de liceu. Ce se întâmplă? Văd și numele publicației unde apare numele meu: România literară. Nu îmi vine să cred.

Apăs linkul care începe să descarce un PDF  cu revista scanată. Pentru o clipă sunt un copil în fața unui chioșc de ziare. Deschid. Pe ultima pagină a României literare, numărul din 13 decembrie 2000, e un text scris de poeta Constanța Buzea, decedată acum 14 ani. Textul mi-era adresat: „Pentru cei numai 16 ani ai dvs., aflați că scrieți excelent. Negăsind în plic niciun semn, nicio scrisoare ca să înțeleg care vă este voința și dorința, am decis să risc și să vă propun un debut deocamdată aici, în spațiul modest al rubricii, pe care să îl privim însă ca pe o nobilă rampă de lansare”.

Apoi sunt publicate poeziile mele scrise la mașina de scris.

„Plânsete-râsete-n în grădina botanică

iar copacii îngropați până la pântec erau palizi

iar eu eram mai verde ca niciodată

atât de verde ca niciodată, atât de verde încât n-aș putea

scrie despre moarte sau boală.

Iar copacii erau din lemn

și dorința lor, sinuciderea lor nu ieșea din nicio scorbură.

De pe scaunul meu din redacție, încerc să înțeleg ce s-a întâmplat acum 24 de ani. Poate că am renunțat prea repede să mai cumpăr revista sau poate, pe atunci, ochii mei, lacomi să vadă succesul de pe prima pagină, nu s-au mai uitat cu atenție și pe ultima pagină. Cel mai probabil, dacă aș fi apucat să citesc atunci aceste rânduri, m-aș fi decis să mă fac poet, nu jurnalist.

Stau pe scaunul din redacție și îmi simt greutatea corpului de parcă aș fi înghițit o tonă de plumb. Îmi acopăr fața cu palmele și încep să râd. Apoi încep să plâng. Râsete-plânsete. Sunt palmele mele, dar nu e fața mea. E fața unui copil de 16 ani cu visurile mototolite în fața unui chioșc de ziare. Râd, plâng iar eu îi spun în gând acestui copil:

„Ai reușit. Dar tu nu știi asta acum, însă vei afla la timpul potrivit. Vei afla peste 24 de ani, când vei fi reușit să devii ceea ce trebuia să devii”.