Cine sunt eu să vorbesc despre muncă?

În una din zilele anului trecut eram la coadă la casa de marcat într-un mall dintr-un oraș de provincie. Când mi-a venit rândul, casierița, o tânără la vreo 20 de ani, a împietrit cu pistolul de citit codul de bare îndreptat spre mine. „Știu cine sunteți!”, îmi zice pe tonul cu care un polițist ar striga: „Mâinile sus!”.

Apoi continuă: „Și eu am vrut să dau la Facultatea de Jurnalism, dar nu m-a lăsat mama!”. Am întrebat-o la ce facultate a dat până la urmă. „Eh, la ceva inginerie!”, răspunde, lovind aerul cu mâna de parcă ar da un dos de palmă unei muște.

Nu i-am zis nimic studentei la „ceva inginerie”. Deși ar fi trebuit să-i spun ceva ce ar fi putut să o ajute. Ceva despre cum să îți găsești cu adevărat meseria.

Despre acel ceva ar fi trebuit să vorbesc și când, la un discurs pe care l-am ținut în fața unei săli pline cu studenți, am pus o întrebare simplă, credeam eu: „Cine simte că și-a găsit meseria vieții lui?”. Din peste 100 de tineri, doar unul singur a ridicat mâna. Nu le-am spus nimic. Deși aș fi putut să le spun ceva care să-i ajute. Ceva despre cum să îți găsești meseria și să n-o greșești.

Mi-am dat seama că nu, nu e doar o studentă rătăcită într-un mall pe drumul ei către „ceva inginerie”. E, de fapt, o epidemie de tineri dezorientați, care își aleg meserii doar pentru că trebuie. Și asta pentru că se raportează greșit la muncă. Am zis că poate aș putea face ceva în privința asta. Aș putea să le spun tuturor ceva despre meserie, din perspectiva mea.

Săptămâna trecută am împlinit 40 de ani. Dintre aceștia, 20 i-am petrecut ca jurnalist. Fix jumătate de viață. Adică din două respirații ale mele pe această lume, una am făcut-o cu plămânii unui jurnalist. Cât despre stomacul acestui jurnalist, ce să zic? O bună parte din acești ani am cam făcut foamea.

La început am fost plătit mizerabil, și, ca majoritatea colegilor mei de breaslă, abia mă descurcam cu salariul de la o lună la alta. Stres exista însă din belșug. Pericol? Berechet. Cu toate acestea, în tot acest timp, nicio clipă nu am luat în serios varianta să îmi schimb meseria.

De ce nu am plecat? În PR se plătea dublu. În publicitate, dacă te descurcai cât de cât la scris, era o pâine bună de mâncat. Bani mai puteam să fac dacă mă apucam să vând chestii. Nu îmi ieșea, țuști peste graniță, unde respectul angajatorului față de mine se vedea și în fluturașul de salariu, nu numai în bătăi încurajatoare pe umăr. De ce m-am ținut totuși cu încăpățânare de meseria mea?

Răspunsul e ușor de dat, dar e mai greu de explicat. Am văzut în profesie un lucru pe care mama studentei la „ceva inginerie” nu îl vedea. Părea că nu îl vedea nici studenta. Și nu e ceva ce îl are doar jurnalismul și nu îl are ingineria. E ceva ce poate descoperi și un inginer în inginerie, un IT-ist în IT, un medic în medicină, un arhitect în arhitectură.

De ce m-am ținut de meseria asta? Răspunsul e greu de explicat pentru că acel ceva, acel lucru, nu poate fi redat într-un simplu text pe blog fără să pară o banalitate. Acel ceva trebuia spus.

Așa că anul acesta m-am întors la TEDx în fața unei alte săli pline de tineri, ca să le vorbesc despre acel ceva dintr-o meserie. Acel ceva care te face să te întrebi cum să nu-ți greșești meseria. A fost un discurs la care am avut timp să mă gândesc un an de zile. Îl puteți urmări mai jos:

Sursa foto: Andreea Boros, TEDx Zorilor