În ziua în care s-a inaugurat tronsonul de autostradă care leagă Buzăul de Capitală, am condus și eu pe noul drum. Am fost impresionat, așa că am scris următorul text pe Facebook:
„M-am întors ieri dintr-un drum mai lung, făcut pentru o viitoare investigație Recorder. La Buzău am urcat pe autostrada cea nouă, un segment abia inaugurat.
Acum zece ani am făcut un reportaj în Cracovia despre niște polonezi îndrăgostiți de România, de limba noastră, de felul nostru de a fi, de mâncarea noastră, de peisajele noastre. Își făcuseră și un club pe care l-au numit „Drum Bun”.
Le-a venit ideea acestui nume după ce au observat această chestie particulară la noi, care i-a intrigat și i-a fascinat în egală măsură: la ieșirea din fiecare localitate au văzut că noi ținem să scriem pe un stâlp această urare pentru toți trecătorii: „Drum bun”. De ce am ține noi, românii, să scriem asta peste tot?
„E ceva frumos în voi, care v-a lăsat cu acest obicei”, spuneau polonezii. Nu mă gândisem niciodată la asta. Urc la Buzău pe autostrada care mă duce până la București. Altfel, ar fi trebuit să o iau iarăși pe DN2, cea mai ucigașă șosea din țară. De la Revoluție, au murit pe acest drum în accidente mai mulți oameni decât au pierit la Revoluție. Pe DN2 am pierdut și eu o colegă în urmă cu zece ani. Acum am mai construit un pic. Drum bun„
Imediat au apărut comentariile: “autostrada asta trebuia construită până în 2005, nu acum”, “da, dar de ce nu zici că pe sensul de întors nu e nu știu care descărcare gata și trebuie să o iei pe un drum județean”. “Da, dar oricum suntem constant cu 30 de ani în urma Vestului”.
Imediatm după postare, au apărut comentariile: “autostrada asta trebuia construită până în 2005, nu acum”, “da, dar de ce nu zici că pe sensul de întors nu e nu știu care descărcare gata și trebuie să o iei pe un drum județean”. “Da, dar oricum suntem constant cu 30 de ani în urma Vestului”. Adevărul e că nu vom fi niciodată cu adevărat pe drumul cel bun dacă nu vom ști să fim recunoscători pentru ce avem, pentru ce am reușit totuși să construim. Există țări pe globul ăsta care nu au reușit să lege orașele imporntante nici măcar cu drumuri de pământ. Ca să ajungi dintr-un oraș în altul trebuie să iei avionul, și doar dacă îți permiți un drum atât de costisitor.
Nu zic că trebuie să ne amăgim în permanență uitându-ne la extreme. Dar e un exercițiu necesar să te mai uiți și la alții mai jos decât tine. Sunt? Bineînțeles că sunt. De fapt suntem tot timpul în primul sfert sau în prima treime a țărilor bune de pe această planetă. Într-un top al fericirii pe națiuni, România e pe locul 35 din 147 de țări. Alt top, al prosperității, ne clasează pe locul 45 din 167 de țări analizate. Și o altă statistică, făcută luând în considerare indicele progresului social, ne poziționează pe locul 44 din 170 de națiuni.
Așadar, nu suntem pe locul 169 din 170 de țări și vă cer să vă uitați la cât de bine suntem noi față de locul 170. Suntem totuși în prima treime a națiunilor lumii. Suntem printre țările favorizate ale planetei, putem să ne uităm la cei care sunt deasupra noastră, e normal, dar în același timp suntem obligați să ne uităm la cum o duc și cei din celelalte două treimi, de sub noi. Și apoi suntem obligați să spunem: “Mulțumesc”. Să mulțumim pentru că la noi e mai bine, măcar un pic mai bine dacă nu chiar mult mai bine.
Poate ar fi timpul să ne oprim din urât și să spunem: “Mulțumesc, Doamne, pentru că m-am născut în România”. Dacă recunoștința ar deveni sport național, atunci vom fi cu siguranță pe cel mai bun drum.
Mintea omului are o capacitate infinită de a găsi lucruri rele în orice lucru bun. E alegerea fiecăruia dacă vede doar răul din bunătate sau vede bunătatea mai presus de orice rău.
