Un român exasperat de conducătorii care continuau să pună în fruntea instituțiilor publice oameni pe bază de șpagă sau relații s-a decis să iasă în stradă. Mă rog, să iasă în uliță, că pe vremea lui mai mult ulițe erau.
Românul ăsta voia meritocrație. Voia oameni competenți în instituțiile statului. Trăia pentru asta.
A murit la 41 de ani fără să apuce să vadă meritocrația la vârful statului. Dar și dacă ar murit la 244 de ani, adică până acum, Anul Domnului 2024, tot nu ar fi apucat vremurile ca șpaga și cumetria să dispară din instituțiile românești. Pe românul ăsta îl chema Tudor Vladimirescu.
Au trecut 203 trei ani de la moartea acestui român care voia meritocrație. „Și degeaba au trecut”, ar zice unii. „Nu se schimbă nimic în țara asta!”, ar spune alții. „Nu se va schimba nimic nici până în anul 2124, nici până în 2224”. Eu zic că se va schimba. Argumentul e însuși faptul că s-au schimbat enorm de multe față de ce era acum 200 de ani. Să vedeți cât:
Cartea pe care am ținut-o în mână zilele astea a avut darul de a mă face să fiu mai blând cu propria mea țară.
Căci cartea, scrisă și ilustrată admirabil de Radu Oltean, pur și simplu m-a teleportat pe ulițele românești ale anilor 1800. A avut efectul de a mă suge cu toată ființa din timpurile astea și, ca un portal, să mă ducă pe drumurile de acum două veacuri. De acolo, din glodul acela care ținea captive în sărăcie două țări cât una singură, am putut să privesc senin către România anului 2024 și să recunosc totuși că, în ciuda tuturor greutăților, țara asta e un miracol al istoriei. E admirabil cât de mult s-a putut schimbat în doar 200 de ani. „Și totuși cât de puțin la nivel de mentalități”, ar adăuga aici Radu Oltean.
Citind cartea, vezi întreg peisajul: marea majoritate a populației era formată la 1800 din țărani săraci lipiți pământului, mai ales cei din zona de câmpie. Niște bieți sărmani care se așteptau oricând să fie atacați ba de bandiți, de-ai locului, ba de bandiți turci, de cârjali cum li se spunea. Ați folosit vreodată expresia „pe vremea lui Pazvante”?
Pazvante era un pașă de pe malul bulgăresc al Dunării care își făcuse un obicei din a-și aproviziona cetatea, Vidinul, din tâlhării comise în satele românești din Oltenia. Când se goleau depozitele, își trimitea cârjalii pe malul românesc, ăștia intrau în localitățile lipsite de apărare, omorau, violau, furau tot ce era de furat și apoi ardeau tot.
Așa se face că în satele românești toți trăiau sub semnul provizoriului. Nimeni nu putea garanta că a doua zi satul va mai fi în picioare. Sătenii erau tot timpul pregătiți să fugă, să se ascundă în pădure, în gaură de șarpe.
De aceea, nu își băteau prea mult capul cu casele. În sud, locuințele lor erau la fel de provizorii cum le erau și satele, niște chestii mai mult înjghebate, decât construite- o groapă săpată în pământ acoperită cu paie pe post de acoperiș. Așa erau locuințele, înfipte până la gât în glie. La fel ca proprietarii, și casele păreau că vor să se ascundă în pământ de frică. Bandiții stăteau să năvălească de la o zi la alta.
Dar unde erau autoritățile care trebuiau să-i păzească pe acești locuitori nefericiți? Ei bine, autoritățile erau mai prăduitoare decât hoții. Șefi peste țările române ajungeau niște etnici greci care locuiau la Istanbul. Fanarioți li se zicea, probabil vă amintiți de ei de la școală. Fără să generalizăm, mulți dintre indivizii ăștia deveniseră etalonul corupției. Pentru a ajunge domn peste români, grecii ăștia își cumpăra postul împrumutându-se de la cămătari până adunau saci plini cu aur cu care apoi își cumpărau de la sultan postul de domnitor. Nu era totuși o chestiune de etnie, ci ținea de mentalitatea larg răspândită în această zonă în acea perioadă. Așa era mersul lucrurilor.
Iar cei odată ajunși în această manieră la conducerea țării, trebuia să scoți profit rapid. Iar asta o făceai și prin reducerea cheltuielilor cu guvernarea țării la minimum, inclusiv a plății unor miliții suficiente care să protejeze populația de bandiți.
Ca să înțelegeți ce însemna „domnia legii” în acea perioadă, o să vă redau o poveste din cartea lui Radu Oltean:
Un strângător de biruri a intrat la o săteancă în curte să colecteze ce era de colectat. Ca de obicei, mai mult decât putea un om de rând să plătească. Femeia, însărcinată, era singură acasă și nu avea o lețcaie pe nicăieri. Zapciul, considerând că trebuie pusă o presiune adecvată pe femeie, a culcat-o cu oamenii lui pământ, au pus-o cu fața în jos, nu înainte de a săpa o groapă cât să-i încapă burta în care îi crescuse bebelușul. Au bătut-o până a murit și mamă, și făt.
Drept „pedeapsă”, zapciul a fost „judecat” și s-a ales cu o pedeapsa numită „țintuirea urechii la stâlp”. După două ore a fost eliberat și omul și-a văzut mai departe de viață. Asta era aplicarea legii în spațiul românesc de acum 200 de ani. Omori o femeie și un copil nenăscut și te alegi cu o urecheală. O strașnică urecheală.
După lectura cărții lui Radu, rămân cu această admirație față de miracolul care e România, o țară care acum 200 de ani, când în alte țări europene exista o economie cât de cât, existau instituții funcționale, industrie, cultură, noi eram doar un pic mai mult decât o adunătură de săteni speriați și flămânzi.
Și știți ce înseamnă acești 200 de ani pe scara istoriei? Doar o firmitură de timp. Un bâz făcut de o muscă. Gândiți-vă că mulți dintre noi am fost contemporani cu cineva care a apucat mijlocul acestei perioade. Iar acea persoană a fost contemporană cu oameni care s-au născut acum 200 de ani.
Și într-un timp atât de scurt urmașii unor săteni împrăștiați prin păduri de frică, dar uniți de convingerea că aparțin de același popor, au construit o țară din mai nimic. O țară care uneori poate părea o încropeală, un bordei de țară, dar totuși o țară. Și o țară liberă.
