În timpul unei întâlniri online cu mai mulți elevi de clasa a XI-a, un băiat m-a întrebat: „De câte ori avem voie să greșim?”.
I-am răspuns: „De cât mai multe ori”.
E o mare greșeală să nu greșești. De-a lungul celor două decenii de presă a trebuit să sufăr eșecuri multiple, unele m-au adus în pragul disperării. Despre unul vreau să vă vorbesc în mod special. Despre greșeala mea cu Eskiocak.
Se întâmplase undeva în toamna lui 2011. Lucram ca jurnalist de șapte ani și ajunsesem în departamentul de investigații al ziarului Adevărul, unul dintre cele mai citite din țară. Eram într-o perioadă în care toate îmi ieșeau cum trebuie, eram pe val, articolele mele ajungeau de fiecare dată pe prima pagină a cotidianului, adică acolo unde ajungeau cele mai importante subiecte ale redacției, și, recent, câștigasem și premiul Clubului Român de Presă. Pentru mine era echivalentul unui Pulitzer, deși nu era nici pe departe așa ceva. Dar cu ani în urmă, când eram un puștan în clasa a XI-a și deja mă hotărâsem că vreau să mă fac jurnalist, pe când citeam într-o zi oarecare chiar ziarul Adevărul, privirea mi-a rămas agățată de un articol de pe pagina întâi. Se scria acolo că o jurnalistă de la Adevărul fusese premiată „la prestigiosul concurs al Clubului Român de Presă”. M-am uitat cu invidie la fotografia cu reporterița și mi-am propus ca, atunci când voi ajunge jurnalist, va trebui neapărat să câștig „prestigiosul premiu al Clubului Român de Presă”. Opt ani mai apoi, exact în ziarul Adevărul, exact pe aceeași pagină, s-a scris mare: jurnalistul Alex Nedea a câștigat premiul Clubului Român de Presă. Așa că, lăudat din toate părțile, inevitabilul s-a produs: începusem să îmi dau prea mare importanță și să mă cred prea deștept. Iar asta avea să mă coste.
Găsisem un subiect destul de bun despre o grupare de turci care ajunsese să controleze toată piața de fructe din super-marketurile din România. Pentru a nu plăti și taxele la statul român, străinii dezvoltaseră o rețea de firme fantomă cu sedii fictive și cu asociați greu de găsit.
Țin minte că, în timpul documentării, eram plin de sine și plin de avânt, ascultam muzică patriotică când mă uitam pe documente, eram convins că am o misiune sacră să scap țara de nenorociții de otomani care ne fură glia și ne fură neamul. Și dă-i și bagă în căști „Treceau batalioane române Carpații”, bagă și „Drum bun, drum bun, toba bate, drum bun drum frați români”, dă-i și scrie cu năduf și apăsat de zăngănea tastatura sub degetele mele. Eram doar un prestigios jurnalist de investigație român care avea să îi pună la punct pe dușmanii țării. Aveam probe, erau beton, eram acoperit. Eram minunat!
Gruparea avea câțiva lideri principali și mai mulți locotenenți. După ce am descris liderii și le-am dat pozele în ziar, am hotărât că ar fi frumos să inserez într-un colț articolului de două pagini de ziar, și o rubrică cu locotenenții grupării. I-am luat pe fiecare în parte, le-am dat numele și vârsta și am descris rolul pe care îl aveau în circuitul infracțional. Printre ei era un domn pe nume Eskiocak Yilmaz*, un nume care avea să îmi bântuie existența. Eskiocak Yilmaz. Am scris textul despre el și i-am dat și poza.
La câteva zile după publicare, primesc la redacție un plic care mă anunța că am fost dat în judecată de Eskiocak Yilmaz și ne cerea o avere drept despăgubiri. Eskiocak reclama că i-am dat fotografia în ziar și am scris despre el numai minciuni. Nimic neobișnuit până aici. Multă lume ne dă pe noi jurnaliștii în judecată și spun că nu e nimic adevărat din ce am scris. Dar de data asta era ceva în vehemența cu care acest turc nega absolut totul. El susținea că nu cunoaște pe nimeni din membrii grupării și nu are nicio legătură cu aceștia. Am mai verificat o dată toate datele pe care le aveam despre Eskiocak Yilmaz. Aveam rapoarte secrete și acte publice care vorbeau fără niciun dubiu despre el ca fiind locotenentul grupării. Atunci de ce cel din poză nega totul? Mai era doar o singură variantă. Cel din poză, care ne-a și reclamat, să fie altul decât cel din text. Dar era imposibil. Am luat toate datele pe care le aveam despre cel din text, despre locotenent: Eskiocak-ul din text avea: 39 de ani, era născut în provincia Antakya din Turcia, era mutat la București unde era căsătorit cu o româncă cu care avea doi copii. Avea o firmă specializată în comerț cu ridicata și era cercetat pentru evaziune fiscală. Apoi am luat toate datele despre Eskiokakul din poză, cel care ne-a dat în judecată:
-Și el avea 39 de ani
-și el era născut în provincia Antakya, Tucia
-Și el era căsătorit cu o româncă
-Și el avea doi copii
-Și el avea o firmă de comerț cu ridicata
-Și el era cercetat pentru evaziune fiscală.
Toate datele coincideau perfect. Și totuși, greșisem omul. Mi-am dat seama de asta când, în documentele de la Registrul Comerțului, am observat că cei doi aveau numere de pașaport diferite și, mai ales, că unul se născuse în ianuarie, iar celălalt în martie. Despre pașapoartele diferite, aș fi putut inventa o explicație – poate unul fusese reînnoit. Dar două date de naștere? Aș fi dat orice să pot găsi o justificare de ce același Eskiocak născut în ianuarie ar fi putut să se mai nască o dată și în martie. Să fi uitat ceva de s-a întors din drum o dată ce s-a trezit pe lumea asta?
Era incredibil, dar era oribil. Pe cel din poză îl făcusem locotenentul unei grupări criminale cu care nu avea nicio legătură și acum nu numai că avea tot dreptul să mă dea în judecată, dar avea și toate șansele să câștige. Îmi ceruse să îi plătesc despăgubiri uriașe, sumă pe care, pentru că nu o aveam, ar fi putut însemna să rămân pe drumuri, fără apartamentul pe care abia mi-l cumpărasem în rate și pentru care aveam să le plătesc până la adânci bătrâneți.
Mintea mea începuse să își facă scenarii apocaliptice, mă vedeam ruinat și muritor de foame, mă vedeam un jurnalist la finalul carierei pentru că nicio redacție nu ar mai angaja un asemenea ratat. Totuși un articol dintr-un ziar de scandal mi-a adus aminte cât de jos este totuși nivelul presei din România și că mustrările de conștiință pe care le trăiam erau o ciudățenie în acest peisaj: publicația partidului extremist România Mare, o fițuică plină de calomnii de toată jena, multe scrise personal de fostul candidat la președinția României, Corneliu Vadim-Tudor, a ținut să consemneze evenimentul: „Ziarul Adevărul a făcut o nouă și jenantă greșeală: l-a confundat pe Eskiocak Yilmaz cu altul, pe care îl cheamă tot Eskiocak Yilmaz (hai, să ne pupe-n cur și kurdul ăsta)”.
Revenind la ziarul la care lucram, oamenii de acolo au promis că mă vor apăra ei în instanță. Dar, patronul ziarului, un oligarh cercetat pentru țepe date statului, nu se mulțumea doar cu țepele la nivel înalt, le îndrepta și spre propriii angajați pe care îi plătea cu minimum pe economie pe un SRL de apartament pe care apoi l-a băgat în faliment, lăsându-i și pe angajați fără salarii și pe mine fără avocat. Așa că de fapt am rămas practic să mă descurc singur.
În final turcul a câștigat procesul, dar instanța a consemnat buna mea credință și greșeala fără intenție așa că suma despăgubirilor pe care urma să le plătesc a fost mult, mult mai mică. Mai mult, domnul Eskiocak nu m-a mai căutat vreodată să îi plătesc daunele morale. Dacă citește aceste rânduri, îl rog să mă caute ca să i le plătesc. Căci astăzi îmi dau seama că lecția pe care el mi-a predat-o a fost inestimabilă și m-a transformat în jurnalistul de astăzi, precaut și sceptic cu probele, chiar și când ele par să îți arate negru pe alb că albul e alb și nu negru.
Psihologii spun că eșecul este cel mai bun motor de învățare întrucât noi, asociind eșecul cu durerea, instinctul nostru de conservare ne va obliga să ne luăm ulterior măsuri suplimentare ca să nu mai resimțim din nou acea durere. Drept pentru care cu cât o dai mai tare în bară cu atât vei face mai multe pentru a evita să mai repeți greșeala a doua oară.
Cred cu toată convingerea că dacă nu ai simțit niciodată gustul amar al erorii, s-ar putea ca eroarea să fii chiar tu.
*numele de familie a fost schimbat
