Medici, plicuri, pacienți

Un medic cardiolog din București, Stefan Busnatu, le cere pacienților să renunțe la plic. Citesc asta de pe un pat de spital de stat, cu furtunuri ieșind din mine din toate părțile, de parcă aș fi o păpușă pe ațe.

Și medicul Busnatu argumentează foarte frumos această cerință a lui:

“Sănătatea omului nu e un excel, nu e un tuns de păr, nu e o schimbare de robinet la un calorifer spart… sănătatea omului reprezintă un act de umanitate și de mărinimie făcut de un om despre care consider că are o menire specială”.

Dacă nu aș fi citit aceste rânduri din acest salon cu pereți albi în care mă aflu, după trei zile de “infiltrare” involuntară în viața unui spital bucureștean, poate aș fi zis că acest medic e doar o frumoasă excepție. Dar nu mai cred că e doar o excepție.

O operație de urgență m-a adus, fără să îmi doresc, în postura de jurnalist incognito în acest spital de stat. Din fericire, până acum, când scriu aceste rânduri, nu pare să fi aflat nimeni că lucrez în presă, așa că de trei zile pot să observ nestingherit viața necosmetizată din salon. Și cu rele, dar și cu bune.

În cameră e Gheorghe, un pensionar grizonat cu dantură impecabilă, intelectual după cum vorbește. A fost operat de un medic tânăr. La vizita de dimineață, după consult, medicul dă să iasă din salon, dar pensionarul sare din pat precipitat, scoțând din buzunarul pijamalei vărgate un plic cu bani. Țâșnește după medic, uitând complet de tubul care îi iese din burtă și care are la celălalt capăt o ploscă de plastic care se târăște după el pe podea, de parcă ar fi lesa unui cățel scăpat din mână de stăpân. Dar pensionarul nu pare jenat. Continuă asaltul asupra medicului pe care îl înghesuie conspirativ într-un colț al salonului, la ieșire. Încurajat de faptul că o asistentă tocmai îi acceptase o atenție chiar sub ochii mei, nu se lasă. Încearcă energic să dibuiască un buzunar al medicului, de la halat, de la pantaloni, de la bonetă, de oriunde, buzunar să fie, să încapă plicul. “Vă rog, nu este nevoie”, tot repetă medicul în șoaptă vizibil jenat. Pacientul insistă. Așa că medicul recurge la ultima replică:

„Mă jigniți. Vă rog!”.

Abia acum pensionarul se întoarce cu plicul la patul lui, pleoștit tot, culegând și plosca de pe traseu.

În salon este și Ionică. Băiat fără posibilități, Ionică n-a dat niciun plic. În vară lucra pe un șantier bucureștean ca muncitor necalificat când un medic de pe secția asta l-a întors din pragul morții. Ionică ignorase o afecțiune până când a căzut din picioare. Ajuns târziu să îl vadă un specialist, a rămas cu ceva sechele pentru care se tot internează pentru proceduri. Nu am observat nicio diferență între felul în care se poartă tot personalul medical cu Ionică și față de cum se poartă cu Gheorghe, pensionarul care încearcă ( și uneori reușește) să împartă „atenții” în stânga și în dreapta.

A treia zi mi se schimbă colegii de salon. În cameră vine domnul Robert. Eu descopăr ce scrisese pe Facebook Dr. Stefan Busnatu și citesc cu voce tare în salon: „Sănătatea omului nu e o schimbare de robinet la un calorifer spart”. Domnul Robert dă din cap aprobator. Îl crede pe cuvânt pe medicul Busnatu, deși nu îl cunoaște. Zice că a aflat anul trecut cum mai stă treaba cu plicul: „Nu mai e ca pe vremea prostului de Ceaușescu”. A fost anul trecut internat la ORL. „Era să mă și bată medicul cu plicul meu”, zice în glumă. „A refuzat, pe cuvânt vă zic!”, se jură.

Desigur, ce scriu aici sunt doar niște exemple. Nu zic că peste tot e perfect. Dar cred cu tărie că s-a format o masă critică în rândul personalului medical din România care schimbă deja mentalități, care ne schimbă pe noi ca popor. Iar asta e cu atât mai surprinzător cu cât acești oameni buni, medici și asistenți, ar putea la câteva sute de kilometri mai la vest de România să lucreze de trei ori mai puțin pe salarii de zece ori mai mari. Și totuși sunt aici, umăr la umăr cu pacienții lor, în spitale vechi de o sută de ani, în săli de operație unde uneori lipsesc multe. Acești oameni au nevoie de la noi de ceva ce nu poate fi îndesat într-un plic, oricât te-ai strădui: de recunoștință.

PS: Vă aflați pe noul meu blog. Aici mi-am propus să scriu mai puțin despre România urâtă care se desprinde din investigațiile mele și mai mult despre România bună, a oamenilor care schimbă lucruri, care ne dau speranța că țara asta va fi bine.  Dacă vă place ce ați citit până acum și credeți că e important să mai scriu din când în când aici, vă rog să vă abonați în căsuța de mai jos.