Sunt întins pe jos, chircit într-un colț al scenei Teatrului Național din Iași. Mușchii nu mă mai ascultă. Pe falcă simt lemnul negru și rece al podelei care vibrează sub mine de la pașii actorilor încă pe scenă. Nu pare că o să mă mai pot ridica vreodată de acolo. E anul 2000, am 16 ani, și nu știusem în ce mă băgasem.
Cu câteva luni înainte, mă înscrisesem într-o trupă de teatru compusă exclusiv din puștani ca mine. Aveam atât de mult talent, încât mai bine stăteam pe tușă. Dar regizorului i-a fost, probabil, rușine să nu îmi dea niciun rol, așa că m-am ales cu rolul câinelui. Unica mea replică: ham-ham. Aveam să jucăm piesa acolo unde joacă actorii adevărați, cu public adevărat.
Și a venit acea zi. La începutul piesei, toți actorii, indiferent de rol, eram adunați unii în alții. Trebuia să picăm pe podea și să ne târâm în afara scenei pe unde puteam. Mie mi-a ieșit foarte bine căzătura. Pentru că, atunci când s-a ridicat cortina și am simțit atâția ochi ațintiți spre mine, genunchii mi s-au înmuiat instantaneu și am picat lemn pe podea. Abia am reușit să mă târăsc după paravanul din stânga. Aveam să îngheț în acel colț. Mi-am revenit în ultima clipă, după ce regizorul a venit la mine să mă liniștească în șoaptă.
Sâmbătă am fost invitat la Zeek, conferința de publicitate de la Iași, să vorbesc despre cum găsești sensul în orice muncă. Locul: același Teatru Național. Nu mai am de mult timp emoții să vorbesc în public — dimpotrivă, iubesc minutele acelea în care o idee pornită din mintea mea ajunge, prin cuvinte, în mințile a sute de oameni. În acele momente, mințile noastre ajung să împartă aceeași poveste, la fel cum plămânii noștri împart același aer din încăpere.
Dar sâmbătă m-am întors pe acea scenă neagră. Teatrul a fost restaurat și reabilitat în toți acești ani care au trecut. Dar, cumva, am observat că scena pe care înghețasem de frică în anul 2000, scena aia a rămas parcă aceeași. Aceeași podea din scânduri vopsite în negru cu zgârieturi de tot felul. Am ținut discursul, am primit aplauzele, am primit mulțumirile. În tot acest timp, colțul acela întunecat și negru zăcea în spatele meu, uitându-se la mine.
Oamenii se judecă prea dur și se judecă prea repede când trag rapid acea concluzie nemiloasă: „Nu voi putea face asta niciodată, nu sunt făcut pentru asta”. Aș fi putut să trag și eu concluzia asta atunci, lățit acolo pe jos, pe acea podea vopsită în negru a cărei răceală o simțeam pe falcă, în întuneric. Dar nu am făcut-o.
Adolescentul ăla îngrozit de public e încă în mine, zace într-un colț întunecat din mintea mea. Dar nu mai e omul care urcă pe scenă. E zidit bine de sutele și miile de ore de exercițiu, de repetiții. Astăzi e doar o amintire atât de îndepărtată că a trebuit să îmi sun cel mai bun prieten din copilărie ca să localizez exact anul în care eu eram acea persoană.
Acum acel puști îngrozit de frică e ca cicatricea mea de pe mâna stângă, de la arsura de acum 30 de ani. Știu că e acolo, o văd, dar nu o mai simt.
foto: Cristian Chirilă, Llum Studio
