Într-o zi un domn a reclamat la redacție că un meseriaș pe care l-a angajat ca să îi recondiționeze cada a dat în loc de cinci straturi de vopsea, patru straturi, dar a luat banii pe toate cinci. „S-a furat la straturile de vopsea!”
Văzuse la Recorder o investigație a mea despre cum firmele de construcții fură la asfaltarea drumurilor sătești punând un singur strat de asfalt în loc de două, cum cere proiectul. Bineînțeles că încasa banii pentru ambele. Lucrările se făceau de mântuială iar banii publici erau risipiți. Așa că omul nostru cu cada a văzut o paralelă perfectă între cazul lui și investigația cu drumurile. De ce să nu se demareze și în cazul său o investigație similară? Mai mult, la el era vorba tot de lucrări de mântuială ca și la drumuri. Proba era mărturia sa că „ „pentru degresare căzii meșterul a folosit un furou de femeie!”. Și totuși în ciuda asemănărilor nu e un subiect de presă. Mafia vopsitorilor de căzi poate sta liniștită.
Problema cu această meserie pe care o practic deja de peste două decenii este că de multe ori jurnalismul este văzut de oameni ca fiind unica salvare. În România se crede greșit despre jurnaliști ca sunt cei care pot rezolva toate problemele personale. Chemi jurnalistul să-ți facă o investigație la fel cum chemi un instalatorul să-ți repare o țeavă spartă.
Într-adevăr expunerea în presă a unei probleme se întâmplă de multe ori să grăbească o cercetare penală sau să ofere un anumit grad de protecție unui angajat aflat în fața unui abuz. Dar apariția în presă nu e panaceu universal. Cu toate acestea foarte mulți oameni ajung să povestească în fața jurnaliștilor problemele lor în speranța că astfel vor demara o investigație de presă de răsunet.
Cineva ne-a scris că este în Olanda și că nu vor să îi deschidă ușa ambasadei pe motiv că este închis, deși pe site scrie că este deschis. Să facem o investigație! Altcineva reclamă că a cumpărat o canapea pe care a plătit-o, dar canapeaua întârzie. Să facem o investigație! Unul a comandat doua telefoane și nu au mai ajuns. Să facem o investigație! Să dăm cu ei de pământ!
Un jurnalist de investigație ajunge într-un an să fie expus la sute sau chiar mii de subiecte de presă. Unele ar putea fi subiecte de presă, altele nu prea. Dar pe care dintre ele le alege? Căci trebuie să aleagă. Timpul unui jurnalist e la fel de limitat pe planeta asta cum este a oricărui alt om. Într-un an un jurnalist are timp de documentat doar câteva subiecte. Dacă lucrează în presa video care consumă mai mult timp, rar are răgaz de zece anchete pe an.
Cum face să le aleagă doar pe cele mai relevante? Cele cu cel mai mare potențial?
Cum îți dai seama dacă problema ta poate ajunge un subiect de presă, sau va ajunge în uriașul coș de gunoi al redacției, alături de alte sute de probleme personale?
Investigația de presă scoate la iveală un adevăr pe care altcineva îl vrea ascuns pentru totdeauna, iar devoalarea acelui adevăr produce un bine public. În lumina acestui fapt jurnalistul, de multe ori fără niciun fel de teorie în spate, ci pur instinctual, se uită la minim șapte criterii atunci când triază subiectele. Iată care sunt:
Criteriul 1: Abaterea de la normă.
În mod evident, lucrurile care se întâmplă așa cum ar trebui să se întâmple, nu au cum să devină subiecte de investigații. Nimeni nu pierde timp să facă o investigație despre un doctor care a tratat corect un pacient, un judecător care a judecat corect un proces sau un pompier a stins un foc. Norma spune că asta trebuie să facă un doctor, un judecător și un pompier.
Rămâne de ales din celelalte situații care nu se încadrează în normă, în norma legală sau în cea morală. În mod evident presa trebuie să semnaleze ilegalitățile sau faptele imorale care se întâmplă în țară. Dar nu orice ilegalitate sau imoralitate devine subiect de presă.
Un hoț de buzunare care fură în autobuz portofelul unui pensionar comite o ilegalitate. Dar o ilegalitate comite și un funcționar ANAF care cere ani de zile taxă de protecție de la firmele pe care trebuie să le controleze. E evident care dintre ele va fi aleasă de jurnalistul de investigație.
La fel, preotul din Văscăuții din Deal care-și înșală nevasta cu contabila primăriei comite o imoralitate. Dar o imoralitate a comis și vicepremierul României care, om de afaceri fiind în trecut, a șpăguit ani de zile un funcționar ANAF ca să nu îl controleze cum trebuie. Chiar dacă justiția a decis că vicepremierul nu a comis o ilegalitate pentru că partenerul de afaceri ar fi reclamat fapta la autorități, el tot a comis o abatere de la normă. Norma e aceea că, într-o țară funcțională, un afacerist nu dă șpagă autorităților ca să nu aplice legea.
În cazurile de mai sus de e evident ce subiect va alege jurnalistul să investigheze. De ce, pentru că pe lângă criteriul 1 mai aplică un criteriu numărul 2: impactul. Ce capacitate are fapta descoperită să influențeze nu doar viața unui individ sau altul, ci viața întregii comunității.
Criteriul 2. Impactul asupra vieții comunității.
Cât de tare abaterea de la norma de mai sus afectează și pe alții? Hoțul de buzunare are un impact direct asupra vieții pensionarului și un potențial impact aspra celor care circulă cu el în mijlocul de transport în comun. Dar practica funcționarilor ANAF de a cere taxă de protecție afectează nu doar viețile a sute de mii de antreprenori, ci și a celor a căror viață depinde de cât de multe taxe reușesc să colecteze funcționarii ANAF. Viața tuturor e afectată de faptul că statul român colectează cu 30% mai puține taxe decât ar putea să facă. Suntem cu toții cu 30% mai săraci, avem spitale cu 30% mai sărace, școli cu 30% mai puțin dotate și așa mai departe.
Testul impactului e simplu de aplicat dacă Jurnalistul se întreabă „ Ce se întâmplă dacă eu ignor subiectul, dacă nu vorbesc public despre el?”. Care este costul ignorării subiectului?
Criteriul 3. Relevanța personajelor.
Acest criteriu vine în completarea sau îl poate înlocui pe cel de mai sus. Uneori nu ce se face are un impact asupra comunității, ci mai ales cine face. Cine e actorul principal în povestea spusă și cât de mult ceea ce face el impactează viața celorlalți? Cu siguranță nu ați citi o investigație amplă despre cum tanti Lenuța, femeie de serviciu la scara 5, face REBUS în loc să dea cu mătura. Dar ați vrea să știți cum premierul României, zi de zi, imediat ce ajunge la serviciu la Palatul Victoria, se apucă să se joace pe telefon. În loc să caute o soluție pentru deficitul României, sparge pe ecran biluțe colorate. Bing-bing-pac.
Criteriul 4. Relevanța pentru public.
De multe ori dacă când întrebi un jurnalist cu experiență de ce a ales să trateze un subiect, îți va răspunde că este de interes public, adică opinia publică are nevoie de acea informație. Realitatea e însă că nu opinia publică e ce îl interesează de cele mai multe ori pe jurnalist, ci ceva mult mai concret: opinia publicului. A publicului său. Jurnalistul trece cele mai multe din subiectele sale prin filtrul acesta: vor fi cititorii mei interesați de subiectul ăsta? De aia nu veți vedea în Observatorul Bihorean investigații despre proiectele Primăriei Iași. Iar povestea cu preotul din Văscăuții din Deal care-și înșală nevasta cu contabila primăriei, nu ar mai fi chiar de ignorat pentru cineva care lucrează la ziarul local „Tribuna Văscăuților”, secția „ din Deal”. De aceea când alege un subiect, jurnalistul se gândește pe cine urmărește să informeze.
Criteriul 5. Generalul în detrimentul particularului
Adevărul e că cele mai multe subiecte pe care le primește de la cititori un jurnalist se referă la probleme personale. Nu trebuie condamnați oamenii. Ei cred că ce li se întâmplă lor este atât de important încât ar putea să intereseze pe toată lumea. Un teren pe care nu îl primesc la retrocedare, un vecin care dă muzica prea tare noaptea, un loc de parcare luat cu japca de unul care și-a lăsat pe veșnicie mașina acolo, un meșter care i-a vopsit cada cu patru straturi și a încasat bani pentru cinci.
Dale Carnagie spunea că „ „Durerea de măsea a unei persoane are, pentru acea persoană, mai multă importanță decât o foamete în China care ucide un milion de oameni”. Jurnalistul e obligat să analizeze dacă investigația lui ar putea interesa un număr suficient de oameni, ar putea alina durerea de măsea a unui număr suficient de cetățeni astfel încât să merite efortul, sau, dacă nu cumva, în caz contrar, efortul lui nu ar face decât să provoace maxim o generală durere în cot.
Criteriul 6. E o excepție sau sistemul e defect?
O investigație e cu atât mai valoroasă cu cât reușește să demonstreze că o problemă punctuală nu e un caz izolat, ci un simptom care arată că sistemul nu e funcțional. Când spunem sistem ne referim la ansamblul de legi, de reglementări și de instituții care trebuie să facă lucrurile funcționale într-un anumit domeniu. Presa e obligată să semnaleze când sistemul dă rateuri.
Cazul unei firme care fură balast dintr-un râu folosindu-se de acte care îi dau dreptul să construiască un așa zis bazin piscicol, nu rămâne decât un caz izolat. Dar dacă descoperi că toată țara este împânzită în mod neobișnuit de autorizații pentru bazine piscicole fictive pentru că e o găselniță legislativă prin care furi balast, atunci ai mai mult decât un caz izolat, ai un excelent subiect pentru o investigație de presă.
La fel, cazul unei firme care fură material lemnos e interesant doar până la un punct. Dar dacă demonstrezi că firma fură folosindu-se de mai mult e breșe în legislație sau fură cu complicitatea instituțiilor care ar trebui să stopeze furturile, atunci au un subiect de investigație.
Criteriul 7. Fezabilitatea.
Niciun jurnalist nu se va apuca de un subiect dacă nu știe că ar putea să demonstreze ipoteza de la care pornește cu mijloacele jurnalistice aflate la îndemână. Și subliniez asta: cu mijloace jurnalistice.
Noi nu putem să spargem uși și să intrăm peste oameni în casă acasă în miezul nopții ca să facem percheziții. Nu putem obliga băncile să ne pună la dispoziție extrase bancare ca să vedem circuitul banilor unui politician. Nu putem intercepta convorbiri telefonice. Toate instrumentele noastre sunt cele la care ar putea avea acces orice cetățean al României: baze de date publice, discuții cu diverși martori, documente obținute pe baza Legii liberului acces la informațiile de interes public. De aceea, chiar dacă există subiecte care ating toate criteriile de mai sus, jurnalistul îl va abandona dacă nu e convins că are o șansă bună să le demonstreze cu instrumentele pe care le are la îndemână.
Un subiect de investigație este cu atât mai bun cu cât atinge cât mai multe dintre aceste criterii. Cele mai importante subiecte la care am lucrat, le atingeau pe toate: era o abatere de la norma legală și morală în același timp, erau extrem de relevante pentru public, în spatele lor se aflau politicieni importanți , era extrem de relevant pentru o categorie largă din populația României și demonstrau o problemă sistemică. Toate au trecut testul fezabilității în primele zile ale documentării. Dar în general subiectele de investigație nu ating tot timpul toate criteriile de mai sus. Însă, din punctul meu de vedere, dacă un subiect nu atinge măcar primul criteriu (Abaterea de la normă) și ultimul criteriu(Fezabilitatea) , atunci nu e un subiect de investigație jurnalistică.
Am scris toate astea de mai sus nu numai pentru studenții la jurnalism și tinerii colegi intrați în breasla noastră, ci și pentru cei din afara presei care stau pe gânduri dacă să scrie la o redacție despre problema cu care se confruntă .
