Acum vreo 20 de ani eram reporter angajat cu minimul pe economie pe cartea de muncă, când s-a dat o lege prin care angajații cu studii superioare trebuiau să primească un spor peste minim. Când m-am dus cu diploma de licență la Resurse Umane, doamna de acolo a râs de mine. Mi-a spus că o fi așa noua lege, dar conducerea ziarului s-a reunit ca s-o ocolească. A decis ca, de atunci încolo, pentru postul de reporter să nu se mai ceară studii superioare. Doar liceul.
Peste câțiva ani, când m-am mutat la un alt ziar, am aflat că ditamai redacția, cu sute de angajați, era gestionată printr-un SRL de apartament, fără nimic în patrimoniu. O societate cu răspundere limitată, dar cu angajați care trebuiau să aibă răspundere nelimitată.
Aveam s-o simt pe pielea mea când ziarul a fost dat în judecată împreună cu mine pentru o anchetă la care lucrasem. Cel vizat de ancheta ne cerea despăgubiri uriașe. Ziarul nici măcar nu s-a mai sinchisit să plătească un avocat, căci SRL-ul prin care funcționase în acel moment nu avea niciun bun pe numele său, nimic de luat, așa că de pierdut avea doar reporterul, nu și redacția. M-au lăsat singur să mă descurc cum voi putea. Eram lefter în acea perioadă, n-aveam bani de avocat. Mi-a sărit în ajutor avocatul Doru Costea care m-a ajutat pro bono. Până la urmă totul s-a terminat cu bine.
Astea sunt povești destul de frecvente în viața jurnaliștilor din România ultimelor trei decenii. Jurnaliștii au fost printre cei mai fraieri angajați din această țară. Deși treaba noastră este să identificăm nedreptățile din societate, când ne loveam de nedreptățile din propriile noastre vieți, de cele mai multe ori înghițeam în sec și mergeam mai departe.
Asta e problema: n-am știut să ne cerem drepturile, pentru că nu ne-am obișnuit niciodată să le cerem împreună. Am fost o breaslă dezbinată. Și asta nu s-a oprit la necazurile de la locul de muncă, precum cele de mai sus. A ajuns până la lucruri care îi privesc pe toți: nu doar pe jurnaliști, ci și pe publicul lor.
De exemplu, anul trecut, Curtea Constituțională a eliminat obligativitatea politicienilor de a-și publica declarațiile de avere. Pentru meseria noastră, decizia a căzut ca o bombă atomică. Atunci am simțit cel mai tare lipsa unei organizații care să ne reprezinte. Una care nu doar să protesteze, ci să bată la ușa politicienilor și să ceară de urgență corectarea acestei nedreptăți.
Problema e că nu am simțit că există o asemenea organizație. Am observat de-a lungul anilor că jurnaliștii din România sunt greu de coagulat în jurul unei organizații de orice fel. Poate și pentru că talentul la scris pare că vine la pachet pe cale genetică și cu un orgoliu uriaș, pe care unii dintre noi ni-l ținem cu greu în frâu. Scriem frumos, dar uneori ne purtăm urât unii cu alții.
Iată însă că de ieri s-a întâmplat o minune. Un grup mare de jurnaliști din România s-a strâns într-o asociație care să reprezinte breasla: Alianța „A patra putere”. Am aderat și eu, și colegii mei de la Recorder, convinși că avem nevoie de unitate într-o perioadă în care libertatea de exprimare trăiește cele mai proaste momente de după 1990.
Un lac de minciuni crește în jurul nostru cu fiecare zi. Puținii jurnaliști care mai servesc adevărul stau pe o insulă tot mai mică și vând apă curată, la cană. Doar că oamenii din jur trăiesc tot mai adânc în lac. Încet, devin pești. Iar peștii nu mai văd diferența dintre apa din lac și apa dintr-o cană.
E nevoie ca oamenii să nu devină pești. Altfel, ne paște ursul pe toți.
